Cornelia si Lupu Rednic

Din blog

Copilaria lui Lupu Rednic

Data nașterii: 09.09.1969_familie-rednic2

Locul nașterii: Sighetu Marmației – Maramures

Copilãria: petrecutã în comuna Șieu – Maramures pe frumoasa Valea Izei

1975 – 1979 – clasele primare I – IV la Școala generalã din localitatea Șieu, Școala Șieuț

1979 – 1983 – clasele gimnaziale V – VIII la Școala din Șieu, parcurgând zilnic 14 km între școalã și domiciliu (casã)

“Când eram mai tânãr prunc,aveam glasul ca de cuc

Amu am îmbãtrânit, glasul mi so’amorțât”

_familia-rednic

Amintiri foarte frumoase, nãzbâtii, întâmplãri hazlii, plãcute sau mai puþin plãcute le-am depãnat împreunã cu vecinii mei Deordea lu’ Corabde, Ionu lu’ Corabde, Ionu lu’ Stefanu’ lu’ Corabde.

La sãnius, iarna fiind foarte frumoasã cu zapadã multã si foarte geroasã, îmi amintesc cã la streșina casei se formau turturi de gheatã, cu care, noi copiii, ne jucam folosindu-i ca sulite.

1. La furat cirese, am mãrs (mers) cu tãt (toti) coconii (copii) la vecinul Disãoanu. Ne-am urcat în cireș, a venit untesu Disãoanu cu o jordã, dar n-o putut sã ne batã cã n-ajungea la noi. O zâs sã ne coborâm. Noi nu am vrut. O plecat și so’ întors cu cânele; l-o legat de cireș ș-apoi s-o dus de-acasã, lãsându-ne în cireș și cânele ne pãzã pã noi. Când am vãzut cã ne lasã și sã duce de-acasã, am început sã zderãm (plâns), grãindu-i: “d-apoi de ce ne lași în cireș și te duci de-acasã?”. Unteșu’ ne-o’ zâs: “Stati acolo ca sãrãciile (cotofanã), diavolilor ce sânteti!”. So’ întors pãste douã ceasuri acasã, da no’ zãrit sângur, o zãrit cu mama, mãtușa Cãlinã (mama lu’ Dordea lu’ Corabde), unteșu Stefan (tata lu’ Ionu lu’ Stefanu’ lu’ Corabde),și o luat cânele de la cireș. Noi am scoborât din cireș, apoi mama mni-o dat cu joarda unteșului de n-am uitat-o nici pânã în zâua de astãz ziua de azi (unde dã pãrintele crește), da’ nici ceilalt coconi no’ scãpat nici ei prea ușor . Mama mni-o (mi-o) dat câteva palme la cur (fund) si pã drum mni-o zâs: “lasa cã-ti dau eu cireșe”!

2. Mo’ lãsat mama acasã so’ plecat la o mormântare (înmormântare). Eram acasa cu Ioana’noastã. Sorã-mnea no’ fo’ atentã, atunci eu m-am pornit la drum s-ajung si eu la mormântare. Am ajuns repede acolo cã nu era departe. Aveam douã lemnusele în mânuri (mâini), m-am strecurat pântre oameni, s-am ajuns pânã la masa unde erau popti (preoþii). Am stat lângã ei fãcând cu lemnele acelea cum as cânta din ceterã (vioarã), sî horem (cântam) cu voce tare. Mo’ auzât popa sî’ tãtã lume sã ciude’ (mira): “a cui îi coconu (copilul) ãsta?”. Mintenas (imediat) o zânit mama, mo’ luat sã stau lângã ea, da’ când am ajuns acasã!, o luat o urzâcã sî mo’ urzâcat pã manuri (maini). Mni-o (mi-o) dat jos pantalonii sî mo’ urzâcat pã cur (fund). Nici întâmplarea asta n-am uitat-o sî’ când mni-o aduc aminte so’ spun sî’ la prieteni râdem cu drag cum stãtem la mormântare lângã popa, sî’ lângã copârsãu. Poate si lucrul acesta m-a determinat sã mã fac ceteras (artist).

Într-o zî mãrgând la scoalã badea Deorde (Gheorghe) mne-o zâs dacã mn-i (mi-i) dragã scoala. I-am zâs cã nu mn-i (mi-i) dragã. Iel mni-o (mi-a) zâs sã o ung cu o darabã (bucata) de slãninã”, l-am întrebat: di ce? Ca sã o mãnânce cânii (câinii).

D-ale lu’ Lupu:

    La scoalã învãtãtoarea îi întreabã pe elevi:

  • Copii, ce ne dã vaca noua?
  • Teme doamnã, teme…

Învãþãtoarea cãtre Gheorghe:

  • Gheorghiþã, de ce nu ti-ai tãiat unghiile? Tu ce-ai zice dacã as veni la scoalã cu unghiile netãiate si murdare?
  • Din politete, m-as face cã nu observ d-na învãþãtoare!

De la 9 ani pânã la 12 ani mergeam de sãrbãtorile de iarnã, cu colindul, cu capra, cu steua. Colindam cam asa:

,,colindãm pã’su’ butuci sã ne dãie gazda nuci,

colindãm pã’su’nuiele sã ne dãie gazda mere”,

cu capra: ,,frunza verde de acaþ(salcâm)sai’ tu caprã pã’ bãrbati”,

cu steaua :,,trei crai de la rãsãrit cu steo-am calatorit, si-am mers dupã cum citim pânã la Ierusalim, si-acolo dac-am ajuns steua noastrã s-o ascuns”…
De la varsta de 14 ani, mi-am câstigat existenta mergând, la munci agricole prin toatã tara._lupu-rednic-copil

În anul 1985 am terminat clasa a-VIII-a si am plecat la Arad, localitatea Nãdlac, unde munceam cu caii si caruta transportând porumb, sfeclã de zahãr si sfeclã furajerã. N-am sã uit niciodatã cum stãteam în saivanele de animale alãturi de caii legaþi la iesle, iar noi oamenii, în cealaltã jumãtate a saivanului. Deplasarea din Maramures pânã în Arad am fãcut-o cu trenul, noi fiind alãturi de cai si cãrute în vagoanele de marfã.

Au urmat alte judete si orase unde mergeam la muci agricole, coasã, drenuri, defisat de pãdure, cules de porumb. Îmi amintesc cã eram la cules de porumb, pe la varsta de 15 ani, în comuna Beidaud judetul Tulcea, unde erau mai mulþi maramureseni. Era si vecinul meu Deordea lu’Corbde. S-au facut echipele si urma sã înceapã activitatea. Pe noi n-a vrut sã ne ia în echipa nimeni, considerându-ne niste copii. La final ne-a luat o echipã, dar acei oameni erau cam betivani, motiv pentru care au început sã râda toti de noi, gândindu-se cã n-o sã putem culege porumb, unii copii altii betivi. La final eram plãtiti în natura, cu cereale, adicã porumb. Lucram în acord , se calcula dupã munca depusã, faceam efort foarte mare, ziua la cules porumb iar câteodatã toatã noaptea tãiam cocenii de porumb. La terminarea sezonului am iesit cu echipa de betivani pe primul loc, vorba aceea ,,cine râde la urmã râde mai bine’’. Pot sã spun cã pentru mine a fost o încercare a vietii, pe care cu drag o rememorez.

La var_lupu-rednic-vioarasta de 14 ani am început sã cânt la vioarã, dupã ce l-am auzit cântând pe un vecin -Vasile-a lu’ Pojonic. Mi-a plãcut asa de mult încât am cumparat o ceterã de la el si o zongorã (vioarã si chitarã). De aici a început dragostea pentru arta si traditia popularã, respectând cu sfintenie obiceiurile mostenite.Cântam in fiecare zi cu cetera (vioara) si vocea : ,,cetera si lumea dragã de inimã mni’ sã leagã.
Nicaieri nu mergeam fãrã viorã, chiar si la diferite munci prin tarã. Mergeam sã-mi câstig existenþa primãvara, vara si toamna. Iarna o petreceam acasã. Se fãceau: sezãtori, clãci, participam la nunti în calitate de invitat, mai târziu si în calitate de ceteras (violonist). Nunþile erau în stil traditional, cu steag, cãlãreþi pe cai frumos împodobiti cu mãrgele, batiste alese în tearã (razboiul de þesut), oameni îmbrãcati în straie populare.

Nuntile se fãceau în casa. Mirele la casa lui si mireasa la casa ei. Cândva, pe la miezul noptii, venea mirele cu câþiva feciori si fete la mireasã, petreceau o orã, dupã care luau mireasa alãturi de câtiva tineri si se duceau acasã la mire. Ceilalti nuntasi ai miresei rãmâneau si petreceau în continuare pânã dimineaþã, moment în care unii dintre ei megeau acasã, rãmânând doar neamurile, care asteptau plecarea la mire în ospãt. Pãrintii miresei si cu neamurile rãmase, încãrcau zestrea miresei într-o carutã, alãturi de animalele si alte bunuri primite-n dar.

 

 

_familie-rednic1

Ceterasi si neamurile miresei mergeau acasã la mire, unde petreceau pânã dupã prânz, în anumite cazuri pânã seara, tradiþie adevãratã ramasã din mosi-strãmosi – averea cea mai de pret a românilor.

lupu-rednic-stegarIo am fo’ stegar la nunþi (domnisor de onoare cum se spune pe la oras). Steagul era împodobit cu batise lucrate la rãzboiul de tesut, margele adunate de la fetele din sat. Fiecare stegar se mãre’ (fãlea) cu frumosetea steagului împodobit cu mãrgele adunate de la cele mai de vazã fete din sat.

_lupu-rednic-calaret

Da’ am fo’ si cãlãret având cal frumos împodobit cu stergar, tol pus sub sa si batiste împodobite. Am plecat cu nunta de la mire la mireasã eu fiind cãlare pe cal, tantos (mãret) nevoie mare. Nu am observat stând în sa cã mi s-au descusut cioarecii (pantalonii de postav). Eram un fecior foarte sugubãt (dracos), de unde vine si zicala; ,,am noroc ca îs’ dracos si trãiesc ca cel frumos”. Mireasa si nuntasii asteptau sã vinã mirele cu nuntasii lui si calãretii. Ne-au întâmpinat cu strigãturi specifice zonei. Am observat cã toatã lumea începe sã râdã, crezând cã le place cum mã veselesc. Mi-am dat seama cã ceva nu e în ordine. Când mã uit mai bine am observat cã am cioarecii descusuti între picioare…

Pe vremea aceea se mergea la nuntã cu pomninocul (dar de nuntã) cu cereale pusã într-o traistã (desagã) ºi bani. Unii dãdeau pomninocul când începea nunta zicând:

,,pomninocu-i mic cinstea și norocul sã vã sie’mare”.

Dusul gãinii la nãnasi: socacita (bucãtãreasa) împreunã cu alte femei, fete, feciori fãceau strigãturi la nãnasi:

,,Pã gãinã nu vrem platã,

numa pã nãnașa odatã;

o-m da-o nãnasului sã o-mpuste pântre pene

cu pistolu’din izmene”.

Când eram nuntas obisnuit eram foarte vesãlos, împreuna cu feciorii din leatu meu (generatia mea) jucam si strigam:

“Nici îs bat, nici îs bãut

numa\’ cât îs mai plãcut,

nici îs bat, nici mânios,

numa\’ cât îs mai drãcos,

nu îs bat, cã nu-m stã capu’

numa\’ cât îs mai a dracu.”

Feciorii, mirele si ceterasii jucam cu tãt de-a lungul drumului, ne opream câteodatã, puneam uiaga (sticla) cu horincã jos si stigam cam asa:

„lupu maaaaa, lupu mãããã

la padure lupule

ca te’prinde cânele’

si-ti mãnâncã labele,

lupu mããããããããã.”

Aceste strigãturi ad-hoc ticluite mni se adresau, ajungând peste timp si la nunțile de azi, adaptate cuplului Cornelia si Lupu Rednic:

lupii mãããããããã, lupii mãããããããããããaããããã.

Sunt multe de povestit. În serile de iarnã mergeam cu doi trei feciori la fete, la câte-o șezãtoare. Unele fete torceau, altele depãnau firul tors din caierele de lânã. Spuneam bancuri, jucam tot felul de jocuri cu pedepse. Târziu în noapte, furam fusul acelei fete care mni-era dragã mnie și plecam. Fata trebuia sã-și recupereze fusul ieºind afarã, iar eu o așteptam și în schimbul unui, sau mai multor sãruturi, fata recupera fusul. Cum se zice:

,,cine-i lotru (smecher) o sãrutã,

cine nu la ea se uitã”

Acestea și multe alte amintiri frumoase care mã leagã de vatra satului, mã conving cã ,,veșnicia s-a nascut la sat”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *